„Dorul este un semn că ceva prețios a existat.”- Anonim
Ce faci la ora când mi-e dor de tine? Simți, dincolo de lumi, cum gândul meu îți atinge tâmpla? Ai numărat vreodată câte dăți ai fost chemat fără glas, câte seri ai fost visat fără somn?
Ți-a fost și ție dor de multe ori, așa-i? Dacă ai simțit doar o adiere, o amintire palidă risipindu-se ca fumul,să știi că n-a fost dor. Dar dacă ai simțit cum absența devine strigăt, cum tăcerea îți arde carnea ca un cuțit încins, atunci ai cunoscut adevărata lui povară.
Dorul nu uită, nu iartă, nu pleacă!
Ai simțit vreodată cum gândurile se transformă în fiare ce zgârie zidurile sufletului? De câte ori ai numărat clipele în care ți-a for dor?
Când ne e dor, dar dorul acela profund, cu siguranță mintea noastră revede toate acele momente prețioase, atât de valoroase încât s-au arhivat în gândurile noastre. Știi de ce ele revin? Pentru că dorul nu uită, nu iartă, nu pleacă! Se așează pe suflet ca un porumbel rănit, își întinde aripile grele și zboară prin noapte, ducând cu el toate cuvintele nerostite.
Dorul: O cădere de jos în sus
Dorul ne răpește din prezent, devenind arhivarul amintirilor noastre. El readuce momente pe care le credeam uitate, le scutură de praf și ni le așază din nou în palme, ca niște flori care refuză să se ofilească. Își face cuib în piept și șoptește mereu pentru că se teme! Se teme să nu fie abandonat, se teme ca nu cumva să uiți de tot ce a fost. Îl simți ca pe o prăbușire, ca pe o cădere inversă – de jos în sus, un abis care în loc să te omoare, te înalță cu forța unui fulger în acest Univers, acolo unde dorul își găsește alinarea sau… unde se pierde în neant.
Și totuși, ce crudă e realitatea… căci dorul nu aduce pe nimeni înapoi. Oricât ai striga în tăcere, pașii nu se mai aud pe prag, brațele nu te mai cuprind, glasul nu-ți mai rostește numele. Rămâi doar tu și tăcerea dintre voi. Și atunci înțelegi… că dorul nu e altceva decât iubirea care nu mai are unde și la cine să se ducă.
