„Dragostea este limbajul universal pe care îl înțeleg toți.”– Anonim
Acest citat, deși simplu în formulare, are o profunzime care m-a captivat încă de prima dată când l-am întâlnit. A fost ca o sămânță care, deși părea uitată într-un colț al minții mele, a încolțit abia mai târziu, când i-am oferit timpul și atenția necesară. Atunci nu m-am oprit asupra lui, poate din grabă, poate pentru că nu eram pregătită să-l înțeleg pe deplin. Dar astăzi, când am decis să mă opresc din iureșul vieții și să-mi trag sufletul, acest gând a revenit la suprafață, cerându-mi parcă să-l contemplu.
Îl repet în minte și mă trezesc întrebându-mă cu voce tare: „Oare? Oare dragostea chiar este un limbaj universal? Și, mai important, o înțelegem cu adevărat cu toții?” Pe de-o parte, tind să fiu de acord cu ideea că dragostea, în esența sa, transcende cuvintele, culturile și barierele. Este într-adevăr un sentiment pe care îl poți „citi” în gesturi, priviri și tăceri. Dar, pe de altă parte, mă gândesc că înțelegerea dragostei diferă de la o persoană la alta, influențată de experiențe, așteptări și chiar de felul în care alegem să o definim și mai cred că nu toți suntem capabili să simțim dragostea, să o cinstim și să o dăruim.
Poate că dragostea este universală în potențialul ei, dar interpretarea și exprimarea ei sunt profund personale. Și poate tocmai în această contradicție stă frumusețea ei – faptul că ne unește, dar ne lasă totodată libertatea de a o trăi în mod unic sau…deloc!
Totuși, oricare i-ar fi limbajul, fiecare din noi avem propria înțelegere, unică. Până când unicitatea limbajului nostru se oglindește în celălalt vorbitor al acelaiați limbi. Și atunci când nu ai nevoie de traducere pentru dragoste, merită să o tot vorbești.
