„Atunci când totul se-ntâmpla firesc/ Ne-mpotriveam ca soarele și luna/ Și-abia acum încep să te iubesc/ Când simt că te-am pierdut pe totdeauna.” — Adrian Păunescu
Se spune că, dacă vrei să afli cât de mult contează o persoană în viața ta, închide ochii și imaginează-ți că nu mai există. Ce simți atunci? O ușurare sau o neliniște care te străbate până în adâncul sufletului?
Dacă ne gândim la povestea Soarelui și a Lunii, poate că răspunsul se ascunde acolo.
Într-un tărâm aflat dincolo de lumea oamenilor, trăiau două divinități luminoase: Soarele și Luna. El, un zeu al focului și al vieții, răspândea lumină și căldură peste tot. Ea, o zeiță tăcută și grațioasă, aduna din razele lui și le așeza cu blândețe peste nopțile lumii.
Dar între cei doi s-a aprins o iubire atât de puternică, încât cerul însuși nu a mai putut-o ascunde. Fermecat de frumusețea Lunii, Soarele și-a uitat rostul. Lumina lui s-a domolit, iar lumea a fost cuprinsă de frig și întuneric. Oamenii sufereau, animalele se ascundeau, iar pământul părea să-și piardă suflul.
Atunci, zeii cei vechi, păzitori ai echilibrului cosmic, au hotărât să-i despartă. Au poruncit ca Soarele și Luna să-și urmeze fiecare drumul. El să lumineze ziua, ea să vegheze noaptea. Doar uneori, în clipa rară a unei eclipse, li se îngăduie să se atingă din nou, pentru o secundă de eternitate.
Poate că aici se ascunde o lecție: speranța există chiar și în despărțire, atâta timp cât găsim echilibrul între dorință și destin. Dar oare nu iubim cel mai profund abia atunci când pierdem? Nu e acesta blestemul și frumusețea iubirii omenești că înțelegem cu adevărat abia la plecare?
Pentru că, egoiști din fire și temători de singurătate, oamenii ajung să simtă iubirea în toată puterea ei abia când ea se îndepărtează. Este iubire sau doar disperarea de a nu rămâne singuri? Poate amândouă.
E același sentiment pe care îl trăim în fața morții: abia atunci când cineva pleacă spunem „a fost un om bun”. Dar cât timp a fost lângă noi, cât de des am mulțumit pentru bunătate, pentru prezență, pentru simplul fapt că există?
Poate că adevărata lecție nu e despre pierdere, ci despre recunoștință. Despre a iubi înainte ca timpul să ne învețe cât de prețioasă era iubirea aceea. Căci Soarele și Luna ne-au lăsat moștenire o lecție simplă, dar uitată: iubirea adevărată nu se măsoară în cât de mult doare absența, ci în cât de prezentă a fost inima noastră atunci când celălalt era încă acolo.
Foto: Unsplash
